Revoluţia din Egipt

5 februarie 2011

În timp ce protestele de masă, ocuparea fabricilor de către muncitori şi solicitările acestora pentru declanşarea unei  greve generale pe perioadă nedeterminată  împotriva dictaturii  preşedintelui Hosni Mubarak  se intensifică, clasa muncitoare devine forţă motrică a revoluţiei  din Egipt. Cu toate că informaţiile sunt limitate, este evident că protestele din metropolele şi oraşele acestei ţări cu o populaţie de 80 de milioane de oameni iau amploare. 

Imensa putere socială care reiese din demonstraţia clasei muncitoare conferă  nesiguranţă  clasei conducătoare şi  purtătorilor ei de cuvânt din mass-media.  New York Times a declarat  că protestele dezvoltă  “o luptă de clasă deschisă”,  iar CNN explică prăbuşirea acţiunilor unor companii petroliere  care au investit în Egipt pe temerile că “un nou guvern ar putea expropria terenurile date în concesiune.”

Aristocraţia financiară se teme însă că va  pierde mult mai mult decât câteva concesiuni petroliere sau Canalul Suez, atât de important pentru comerţul mondial. Aspectele politice puse în joc sunt în acest caz mult mai importante.

Revoluţia egipteană  dă triumfului  pro- capitalist care a urmat după dizolvarea URSS prin birocraţia sovietică în 1991, o lovitură devastatoare. Lupta de clasă, socialismul şi marxismul au fost declarate irelevante pentru lumea modernă. „Istoria” –  cea din „Istoria tuturor societăţilor cunoscute este istoria  luptei de clasă” , aşa cum au declarat Marx şi Engels -  s-a încheiat. Prin urmare, mass-media consideră că singurele revoluţii  posibile sunt cele marcate  în prealabil cu un „cod de culoare”, concepute politic de Departamentul de Stat a  SUA  şi  puse în aplicare de către secţiunile bogate, pro-capitaliste ale societăţii.

Acest  scenariu impasibil şi reacţionar a explodat în Tunisia şi Egipt. Istoria a revenit pregătită de răzbunare. Ceea ce se întâmplă în prezent în Cairo şi în întreagul Egipt este o revoluţie adevărată. “Caracteristică cea mai indubitabilă a unei revoluţii  este intervenţia directă a maselor în evenimente istorice”, a scris Troţki, adevăratul  specialist în acest domeniu. Această definiţie se potriveşte perfect cu ceea ce se întâmplă acum în Egipt.

Revoluţia este încă în fază incipientă. Forţele de clasă care sunt declanşate în această explozie socială încep abia acum să exprime cereri distincte. Programele încă nu au fost formulate căci clasa muncitoare care a fost înăbuşită  zeci de ani nu  şi-a stabilit încă un program propriu. Acest lucru nici nu poate fi altfel  în aceste prime momente ale desfăşurării luptei. Îl citez din nou pe Troţki: “Masele nu merg  la revoluţie  cu un plan elaborat de reconstrucţie socială, ci cu un sentiment ascuţit că nu mai pot suporta vechiul regim ...... Procesul politic fundamental al revoluţiei  constă în înţelegerea treptată de către o clasă socială a problemelor care decurg din criza socială şi orientarea activă a acestora  printr-o metodă de aproximări succesive”. 

Ca de obicei, în primele etape ale unei revolte, ceea ce predomină sunt sloganurile cu caracter general-democratic. Elita conducătoare care se vede în faţa abisului caută cu disperare să menţină cât mai mult posibil din vechea ordine. Promisiuni  de “reformă” trec repede peste buzele acesteia. Straturile superioare ale societăţii vor permite modificări doar în cazul în care nu le este ameninţată  bogăţia şi poziţia socială. Ele fac apel pentru “ unitatea”  tuturor forţelor democratice – sub controlul politic al reprezentanţilor clasei capitaliste, desigur. Personificarea  acestui lucru este, cel puţin pentru moment,  Mohamed ElBaradei.

Însă  unitatea democratică, aşa cum a fost ea propusă de ElBaradei, nu are nimic de oferit  clasei muncitoare, oamenilor din zonele rurale  sărace sau maselor largi de oameni tineri care demonstrează pe străzi.  Nevoile urgente ale acestui segment al societăţii egiptene nu pot fi îndeplinite fără o răsturnare majoră a relaţiilor de proprietate existente şi preluarea puterii politice de către clasa muncitoare.

New York Times a atras atenţia, într-unul din rarele sale cazuri de luciditate politică, asupra situaţiei care stă la baza conflictelor sociale din Egipt. “În Cairo, decalajul tot mai mare dintre  cei bogaţi şi cei săraci a devenit în ultimii zece ani, predominant în ultimii cincisprezece ani, una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale vieţii în oraş ...   Însă din momentul în care  guvernul  Mubarak a facilitat  privatizarea  mai multor întreprinderi de stat şi, prin urmare, a declanşat un boom economic pentru unii, egiptenii bogaţi fug din oraş. Ei au format comunităţi închise şi trăiesc în case mari în stil american în jurul unor cluburi de ţară -  diferenţa dintre nivelul lor ridicat de viaţa în comparaţie cu cel al egiptenilor de rând  a devenit vizibil tuturor. “

Este însă acesta un fenomen pur egiptean? Descrierea  din  New York Times referitoare la decalajului social din Cairo s-ar putea aplica fiecărui mare oraş  din lumea capitalistă, inclusiv Statele Unite. Luaţi în considerare, de exemplu, situaţia din New York City. Potrivit unui raport  dat recent de Fiscal Policy Institute  (Institutul de politică fiscală), un procent din populaţia din New York City încasează  44 la sută din veniturile totale ale tuturor rezidenţilor.

Inegalitatea socială a atins proporţii uimitoare peste tot în lume. Potrivit unor rapoarte, inegalitatea veniturilor în Statele Unite  este chiar mai mare decât cea din Egipt şi Tunisia. În plus,  guvernele din întreaga  Europă şi din Statele Unite ale Americii  cer şi pun în aplicare reduceri masive ale cheltuielilor sociale. Secţiuni tot mai largi ale clasei muncitoare sunt condamnate la sărăcie.

Regimurile politice din ţările capitaliste avansate care sunt, fără îndoială, dotate cu agenţii de propagandă mai sofisticate - rămân la fel de nemişcate şi indiferente faţă de nemulţumirile exprimate de mase largi ale populaţiei, ca şi regimul egiptean.  Preşedintele Statelor Unite a ţinut săptămâna trecută un discurs privind „starea naţiunii“ în care nici măcar  nu a menţionat că zece la sută din populaţia ţării se află în şomaj. Pentru d-l Obama, un indicator mai important pentru starea naţiunii a fost  “creşterea razantă” a valorii acţiunilor de pe Wall Street.

Ceea ce se întâmplă pe străzile din Cairo, Alexandria şi în întreaga ţară, are o semnificaţie istorică. Evenimentele din Egipt  dezvăluie forma  sub care au loc schimbările sociale în toate ţările, inclusiv în cele mai avansate.  Noi suntem martori  că pe acest pământ străvechi  au loc primele semne care marchează începutul unei noi epoci a revoluţiei socialiste mondiale.

2 februarie 2011

David North